În online, totul pare mai ușor de ignorat: un comentariu jignitor, o glumă în exces, cineva care dispare brusc dintr-un grup. Nu vezi reacțiile în timp real, nu auzi vocea celui rănit. Dar asta nu înseamnă că nu simte.
Empatia digitală înseamnă să încerci să vezi dincolo de ecran. Să îți imaginezi cum s-ar simți cineva dacă ar fi în locul persoanei hărțuite. Să nu te grăbești să râzi doar pentru că toți râd, și să fii atent la tonul conversației, nu doar la cuvinte.
Într-un grup online, o singură persoană care spune „mie nu mi se pare amuzant” poate schimba tonul general. Într-o conversație privată, un simplu „te înțeleg, mi s-a întâmplat și mie ceva asemănător” poate liniști un coleg care se simte pierdut.
Sprijinul între colegi nu înseamnă doar să sari în față și să aperi pe cineva. Înseamnă și să fii prezent atunci când ceilalți se retrag. Să întrebi „ești ok?”, chiar dacă ți-e teamă că răspunsul va fi „nu”. Să spui „sunt aici” și să o spui sincer, fără să aștepți like-uri sau validare.
Empatia nu este un gest mare. Este un reflex care se formează. E acel moment în care alegi să fii om, nu martor pasiv. Și în online, empatia are aceeași valoare ca în viața reală. Poate chiar mai mult – pentru că de multe ori, cei care suferă în tăcere o fac dincolo de ce se vede în postări.
Poate nu poți opri complet o situație de hărțuire. Dar dacă ești acolo, dacă arăți că îți pasă, dacă nu contribui la rău – deja ești parte din soluție.